...fara el. Parca au fost secunde. Si in acelasi timp s-au scurs asa greu! Timpul petrecut impreuna a fost mult mai scurt decat cel petrecut fara el, asa ca si aminitirile, oricat de puternice au fost, te fac sa te intrebi cateodata daca au fost reale. Imi amintesc ca eram mandra sa mergem impreuna de mana la biblioteca. Cand nu stiam sa citesc, imprumutam carti pe fisa lui; apoi de cum am invatat, aveam fisa mea proprie. Si fiindca eram mai mare si mai baietoasa, umblam peste tot impreuna. Apoi a plecat. Aveam doar 9 ani si a fost greu. Mai ales pentru temele la matematica-credeam atunci- apoi din ce in ce pentru mai multe lucruri. Mai iarziu am inceput sa inventez "scuze" pt ca a plecat fara sa ma "anunte", zicandu-mi ca atunci cand traiesti fiecare secunda cu pasiune, te consuma repede, ca asta era de fapt moartea.
E ciudat sa te gandesti la o persoana si sa nu poti sa o vezi imbatranind, e ciudat ca tu sa cresti, sa devii adult si tatal tau sa ramana tot de varsta ta.
Am parcurs un drum lung de la copilul interiorizat, care nu putea sa vorbeasca despre asta fara sa planga, pana la a posta pe un blog. Ce urmeaza? uitarea?!
Nu, în niciun caz uitarea. O sa ramâna doar lucrurile frumoase, cele mai frumoase din cele frumoase, amintirile unor clipe rare si dorinta ta de a fi ca el.
RépondreSupprimereu ma prind mai greu, nu vaz care va sa zica legatura cu videoclipul:D,
RépondreSupprimerMultumesc pt cuvintele frumoase; sigur e ca va ramane pentru totdeauna un subiect sensibil.
RépondreSupprimerUfff, are legatura, in capul meu. Ca era padurar si ca era melodia lui favorita. E mai limpede, acum?! ;;))
RépondreSupprimer